Gheorghe Piperea: 17 octombrie 2026 – un an de la explozia din Rahova care a distrus locuințele și viețile unor oameni

Reprezint câțiva dintre proprietarii afectați și am cunoscut îndeaproape drama acestora, dar ceea ce se întâmplă în prezent, cu ocazia lucrărilor de demolare, este revoltător. Încă din vară am făcut demersuri la Primăria Sectorului 5, la Parchet, la Primăria Municipiului București și am primit asigurări că lucrările de demolare vor fi făcute în condiţii care să permit oamenilor să-și recupereze cu demnitate bunurile personale și amintirile.

Ce se întâmplă de fapt?

Apartamentele sunt demolate cu utilaje, iar bunurile care au supraviețuit exploziei ajung, împreună cu resturile de beton, în basculante și apoi pe un teren din apropiere.
Acolo, proprietarii caută ore întregi printre dărâmături, în speranța că vor mai găsi ceva din viața pe care au avut-o înainte de tragedie.
Fotografii de familie, albume cu amintiri, hainele copiilor, moțul păstrat de la primul an de viață, documente și economii de-o viață.
Lucruri care pentru unii pot părea neînsemnate, dar care pentru proprietarii afectați sunt de neînlocuit.

Unul dintre proprietari mi-a scris disperat că merge zilnic în zona blocului, așteaptă să afle când vor fi coborâte bunurile rămase în apartament și nu primește niciun răspuns concret.
Îmi spune că o parte dintre lucrurile recuperate sunt deja deteriorate și că, deși a solicitat în repetate rânduri explicații, nu știe nici acum ce se va întâmpla cu restul bunurilor sale.
„Stăm toată ziua prin zona blocului să ne mai spună cineva ceva, ce am mai putea face.”
Acestea sunt cuvintele unui om care, după ce și-a pierdut locuința, a ajuns să aștepte la marginea unui șantier pentru a afla dacă mai poate salva ceva din amintirile de-o viață.
Și mă întreb: chiar nu se putea găsi o soluție mai umană?
Înțeleg pe deplin necesitatea măsurilor de siguranță. Nu contest riscurile pe care le presupune o clădire grav avariată și nimeni nu solicită accesul proprietarilor în condiții care le-ar pune viața în pericol.
Dar între protejarea vieții oamenilor și distrugerea bunurilor care le-au mai rămas nu ar trebui să existe o alegere inevitabilă.
Nu putea fi organizată, acolo unde condițiile tehnice permiteau, recuperarea bunurilor de către personal specializat?
Nu puteau fi identificate și separate obiectele personale înainte de a ajunge amestecate cu tone de beton?
Nu putea exista o comunicare clară și permanentă cu proprietarii, astfel încât aceștia să nu fie nevoiți să aștepte zilnic, fără răspunsuri, în fața a ceea ce au fost locuințe?
Chiar aceasta este singura soluție pe care o putem oferi unor oameni care au pierdut aproape totul? Să le punem o lopată în mână și să-i trimitem să-și caute amintirile prin moloz?
Din relatările proprietarilor, aceștia au primit promisiuni că vor putea recupera o parte dintre bunuri. Realitatea pe care o descriu și imaginile primite arată însă cât de departe suntem de o procedură de recuperare demnă și organizată.
Fac un apel public către Primăria Municipiului București și către toți cei care coordonează și execută aceste lucrări să trateze cu seriozitate și respect situația acestor oameni.
Nu cer favoruri. Nu cer imposibilul. Cer respect pentru oameni și pentru bunurile lor.
O explozie le-a distrus locuințele. A fost o tragedie pe care nu au putut-o împiedica.
Dar felul în care sunt tratați acum nu este o fatalitate. Este rezultatul unor decizii omenești, iar aceste decizii pot și trebuie să fie schimbate.
Oamenii aceștia și-au pierdut casele și nu le-au mai rămas decât promisiuni în care nu se pot încrede. Nu îi obligați să-și piardă și demnitatea!