Există oameni care intră în politică pe ușa din față, oameni care intră pe ușa din dos și oameni care, după o viață de învârteli politice, ajung să intre direct în legendă, cu tot cu recuzită. Dar pentru performanța de a transforma un cap de porc într-un episod demn de un serial cu mafioți de provincie, trebuie să ai ceva special. Talent, imaginație, tupeu și o relație sentimentală cu ridicolul care să reziste inclusiv la temperaturi de congelare.
Aici intră în scenă marele nostru Pablo Lulea Escobar, patronul spiritual al combinațiilor cu iz de telenovelă și al politicii în care nici scenaristul nu mai știe cine pe cine lucrează, cine pe cine înfundă și cine s-a trezit dimineața cu porcul în distribuție. Dacă Netflix ar fi avut un departament pentru producții politice românești, omul nostru ar fi primit deja un serial în șapte sezoane, cu titlul „Narcos de Berceni”: Capul, combinația și băieții deștepți. Bugetul ar fi fost secret, scenariul s-ar fi schimbat după fiecare ședință, iar la final n-ar mai fi știut nimeni dacă urmărește o operațiune sofisticată sau un parastas al bunului-simț.
Să ne înțelegem: Pablo Escobar cel original avea cartel, bani, arme și un imperiu al drogurilor. Al nostru, Pablo Lulea Escobar, dacă tot și-a câștigat porecla de circumstanță, riscă să rămână în istorie cu un imperiu al suspiciunilor și cu un cap de porc care fură scena tuturor personajelor. Ăla original controla teritorii. Ăsta ne ține atenția cu o recuzită care, în alte împrejurări, ar fi ajuns la piftie. Unul avea sicrie de bani, celălalt are parte de o poveste în care până și porcul pare să aibă mai multă vizibilitate decât oamenii care se cred strategi.
Și ce-i mai frumos în toată povestea? Capul de porc! Nu o declarație doctă, nu un document cu ștampilă, nu o demonstrație de inteligență politică, nu o strategie explicată pe tablă cu săgeți și cerculețe. Nu, domnule! Un cap de porc! Obiectul acela care, în mod normal, ar trebui să stea liniștit la măcelărie, eventual să contribuie la o răcitură cinstită, s-a trezit aruncat în mijlocul unei comedii politice în care fiecare personaj pare să aibă impresia că el ține regia în mână.
Dacă lucrurile ar fi fost gândite de un geniu al manipulării, am avea de-a face cu o capodoperă. Dacă au fost gândite de un amator, avem o capodoperă involuntară. Iar dacă nimeni nu știe exact ce s-a gândit, atunci avem produsul politic românesc perfect: o porcărie atât de elaborată, încât până și autorul, dacă există unul, ar putea avea nevoie de subtitrare ca să explice ce-a vrut să spună artistul.
Atenție însă! Nu-l insultăm pe bietul porc. Porcul n-are nicio vină. El n-a promis reforme, n-a făcut strategii, n-a ținut discursuri despre moralitate și n-a pozat în mare arhitect al politicii românești. Porcul și-a văzut de treaba lui până când niște oameni au decis că anatomia lui poate avea o carieră publică mai spectaculoasă decât a multor politicieni. În aceste condiții, animalul merită măcar o scutire de impozit și un avocat. Ba chiar și o pensie specială, că la câtă muncă de imagine i se pune în cârcă, a contribuit suficient la patrimoniul național al ridicolului.
Iar Pablo Lulea Escobar? El merită o statuie. Nu una ecvestră, Doamne ferește, că am complica inutil lucrurile cu alegerea animalului. O statuie simplă, în piața centrală a tuturor combinațiilor politice, cu un piedestal pe care să scrie: „Aici odihnește temporar bunul-simț, până se lămurește cine a avut ideea”.
Să nu uităm nici coloana sonoră. În loc de muzica solemnă a unui documentar despre marii strategi ai lumii, se aude undeva, în fundal, un acordeon care cântă disperat o manea de cartier, în timp ce un cor de specialiști încearcă să explice că totul face parte dintr-un plan genial. Planul e atât de genial, încât publicul râde înainte să afle deznodământul. Iar când publicul râde înainte de final, regizorule, ai o problemă: ori ai inventat comedia anului, ori ai uitat să le spui actorilor că joacă într-o comedie.
În România, politica a ajuns un teatru în care unii se visează regi, alții se cred regi ai combinațiilor, iar spectatorii sunt obligați să cumpere bilet din propriul buzunar. Dar când, în loc de idei, competență și răspundere, ajungem să discutăm despre capete de porc și despre personaje botezate Pablo Lulea Escobar, cortina nu mai cade. Cortina își ia câmpii, regizorul cere protecție, iar porcul, singurul care n-a dat nicio declarație pentru presă, devine vedeta serii.
Și să mai spună cineva că România nu exportă cultură! Hollywood-ul are mafioti, Italia are famiglii celebre, Columbia are legenda lui Escobar, iar noi avem producția autohtonă, cu intrigă, suspans, distribuție misterioasă și un cap de porc care a furat toate Oscarurile înainte să se termine filmările.
Morala? În politică, poți să-ți construiești o reputație în ani de zile, dar e suficientă o singură poveste cu porcăria potrivită ca să ajungi personaj de comedie. Iar când porecla de Pablo Lulea Escobar începe să circule mai repede decât explicațiile serioase, ar fi momentul ca omul să se întrebe dacă mai conduce el povestea sau dacă povestea a luat-o la fugă cu tot cu porc.
Cât despre capul de porc, eu zic să-l păstrăm. Într-o țară în care atâția se dau capete luminate, e bine să avem și un exponat care să ne amintească faptul că aparențele pot fi înșelătoare.
Măcar porcul n-a pretins niciodată că e geniu politic.
Comentarii (0)